Ninel Peia: Cum s-au transformat serviciile de informații în fabrici de validat iluzii?!

În mod tradițional, comunitățile de intelligence au fost create cu un singur scop sacru, să descopere adevărul gol-goluț, oricât de incomod, dureros sau periculos ar fi acesta, și să îl pună pe masa decidentului politic. Astăzi, ierarhiile s-au inversat într-un mod cinic. Liderii politici, ghidați de interese electorale de moment, de ideologii rigide sau de strategii de imagine pe termen scurt, își stabilesc mai întâi concluziile și abia apoi cer serviciilor de informații să le livreze datele care să le justifice acțiunile.

Când analiza de securitate devine un simplu instrument de validare a deciziilor luate deja în birourile politice, dezastrul este garantat. Analiștii profesioniști, care observă semnalele timpurii ale unei crize iminente, ale unui conflict asimetric sau ale unui colaps economic, sunt sistematic ignorați sau marginalizați dacă avertismentele lor strică narațiunea oficială. „Nu ne stricați povestea cu analizele voastre OSINT, SIGINT si HUMINT” a devenit deviza neoficială în cancelariile lumii.

Istoria recentă de pe toate continentele este plină de state luate prin surprindere de evenimente care, în realitate, fuseseră anticipate cu luni sau ani înainte pe ecranele computerelor din subsolurile agențiilor de informații. De la prăbușiri de piețe financiare și până la invazii militare considerate imposibile de politicienii optimiști, toate aceste catastrofe au o rădăcină comună, selectarea preferențială a informațiilor.

Se raportează doar ce dă bine, se centralizează doar ce confirmă geniul liderului politic și se îngroapă sub eticheta de alarmism orice analiză care arată că regele este gol. Dacă vrem ca statele să își recapete reziliența într-o lume din ce în ce mai instabilă, este nevoie de o decuplare totală a analizei strategice de sub dictatul oportunității politice.

Un stat care își hrănește liderii cu minciuni confortabile pentru a proteja o narațiune de partid este un stat care navighează orbește pe timp de furtună. Adevărul nu are culoare politică și nu participă la alegeri. Iar atunci când politicienii vor înțelege că intelligence-ul pur înseamnă diagnoză, nu decorațiune, abia atunci vom înceta să mai fim victimele sigure ale propriilor noastre iluzii. 

În spatele ușilor închise ale marilor alianțe internaționale și în culisele dineurilor diplomatice de la Bruxelles, Washington sau Geneva, adevărul strategic trece printr-un alt proces de castrare simbolică, birocrația consensului diplomatic. Într-o lume interconectată, în care economiile sunt legate prin mii de fire invizibile, evaluările de securitate nu mai sunt doar radiografii militare pure, ci devin marfă de schimb diplomatic.

Tragedia analizei moderne de intelligence este că, înainte ca un raport privind riscurile geopolitice globale să ajungă pe masa executivă, el trebuie să fie „agreat” de comitete și comisii bilaterale. În acest circuit administrativ infinit, termenii duri sunt înlocuiți cu eufemisme comode. Un stat agresor și revizionist nu mai este numit „amenințare directă”, ci „partener dificil cu interese divergente”. Un program ostil de spionaj cibernetic sau de sabotaj economic este retrogradat la rangul de „provocare asimetrică temporară”. 

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că decidenții politici se tem de consecințele propriilor lor analize. Dacă un raport de intelligence ar spune clar și răspicat că un anumit actor statal pregătește un colaps logistic sau o agresiune pe scară largă, statele ar fi obligate, prin tratate și prin propria legislație, să reacționeze ferm, să taie rute comerciale, să anuleze contracte de miliarde sau să treacă la măsuri de descurajare militară costisitoare.

Pentru politicienii prinși în logica profitului imediat, este mult mai convenabil să îndulcească rapoartele pentru a nu periclita un acord economic sau o strângere de mână simbolică în fața camerelor de filmat. Această diplomație a struțului transformă marile alianțe în giganți cu picioare de lut. Se creează o realitate paralelă, o pace de carton în care toată lumea zâmbește oficial, în timp ce pe teren inamicul avansează milimetru cu milimetru în zonele gri.

Marile imperii și marile coaliții din istorie nu au căzut niciodată pentru că le-a lipsit puterea de foc, ci pentru că rapoartele de la granițe au fost cosmetizate pentru a nu deranja sensibilitățile politice de la curtea centrală. Consensul diplomatic obținut prin cenzurarea adevărului nu este pace, ci este doar o amânare iresponsabilă a decontului final. Atunci când eliminăm din ecuație realitatea brută pentru a proteja confortul unor parteneriate de fațadă, ne vulnerabilizăm tocmai în fața celor care nu dau doi bani pe diplomație și care folosesc birocrația noastră ca pe o slăbiciune tactică. Este timpul ca intelligence-ul să redevină limbajul certitudinilor reci, nu al compromisurilor călduțe.

Există o linie extrem de subțire între responsabilitatea publică și manipularea prin omisiune. La nivel global, una dintre cele mai des întâlnite justificări pentru cenzurarea analizelor de intelligence este așa-numita „filtrare de siguranță anti-panică”. Sub pretextul nobil că protejează stabilitatea economică, piețele financiare sau liniștea socială, guvernele curăță sistematic rapoartele strategice de cele mai sumbre și realiste scenarii (Worst-Case Scenarios). 

În spatele ușilor închise, argumentul politic este mereu același, „Dacă populația sau piețele află adevărata amploare a vulnerabilității, vom avea haos”. Așa se face că analizele geopolitice brute despre iminența unor crize energetice majore, despre fragilitatea extremă a sistemelor de aprovizionare cu hrană sau despre incapacitatea infrastructurilor critice de a rezista unui atac asimetric sunt transformate, prin editări succesive, în variante edulcorate, pline de asigurări sterile.

Această abordare este o eroare strategică fundamentală. Ascunderea scenariilor severe nu previne panica, ci doar o amână, garantând că atunci când criza va lovi inevitabil, populația și structurile de execuție secundare vor fi complet nepregătite. Un popor tratat ca un copil vulnerabil, căruia nu i se poate spune adevărul, își pierde capacitatea de reziliență. Oamenii nu pot construi apărări împotriva unor pericole pe care liderii lor le declară inexistente sau „sub control”.

Mai mult, această filtrare creează un fals sentiment de siguranță chiar în interiorul aparatului de stat. Când scenariile cele mai grave sunt eliminate din documentele oficiale pentru a nu „destabiliza încrederea”, instituțiile încetează să mai finanțeze soluțiile de rezervă, să mai stocheze resurse critice sau să mai facă exerciții de criză realiste. Totul devine o piesă de teatru în care toată lumea se bazează pe cel mai optimist scenariu, deși logica militară elementară spune că trebuie să te pregătești întotdeauna pentru ce este mai rău.

Adevărata maturitate a unui stat se măsoară în curajul de a-și privi vulnerabilitățile în față și de a-și instrui cetățenii pentru realitate, nu pentru utopie. Filtrarea anti-panică nu este protecție, ci este o formă de lașitate politică care lasă societatea complet descoperită în fața primului șoc major. Într-o lume a amenințărilor hibride și instantanee, secretul supraviețuirii nu este ignoranța fericită, ci realismul cel mai crunt. 

În ierarhiile militare și de securitate rigide de la nivel global, există o boală administrativă veche de când lumea, dar care în era tehnologiei asimetrice a devenit de-a dreptul letală, sindromul succesului raportat. Este acel mecanism cinic prin care structurile intermediare de comandă, de la directori de agenții până la generali de birou, filtrează realitatea de la bază și trimit către vârful piramidei politice doar rapoarte ambalate în culori triumfătoare. 

Miza acestei dezinformări interne este una strict personală și birocratică, protejarea funcțiilor, a stelelor de pe epoleți și a bugetelor uriașe. Nimeni nu vrea să fie mesagerul care aduce vești proaste la curtea liderului politic. Nimeni nu vrea să admită că un program de înarmare de miliarde este depășit din punct de vedere moral, că tehnica achiziționată cu fast este vulnerabilă sau că pregătirea trupelor există doar pe hârtie. Așa se naște o cultură instituțională toxică, în care problemele semnalate de profesioniștii din linia întâi sunt mușamalizate, îndulcite sau pur și simplu șterse din rapoarte de către șefii intermediari. 

Consecințele acestui flux distorsionat de date sunt catastrofale. Liderii de stat și strategii naționali ajung să ia decizii geopolitice fundamentale bazându-se pe o realitate complet contrafăcută. Ei cred cu tărie că dețin o forță de descurajare de nezdruncinat, când, în realitate, structura lor de securitate este o cochilie goală. Acest auto-sabotaj funcționează perfect pe timp de pace, când paradele militare și graficele din prezentările PowerPoint pot ascunde incompetența. Însă, în momentul în care sistemul este testat direct într-un conflict real, realitatea brută spulberă instantaneu iluziile din hârtii.

Istoria militară globală este marcată de prăbușiri spectaculoase ale unor armate considerate invincibile, dar care au fost măcinate din interior de minciuna succesului raportat. Atunci când sistemul pedepsește adevărul și recompensează lingușirea, securitatea națională este transformată într-o afacere de imagine. Dacă vrem ca structurile de apărare să redevină eficiente, trebuie să spargem această cultură a raportărilor triumfaliste. Avem nevoie de canale de audit intern total independente, capabile să aducă pe masa decidenților realitatea tehnică și tactică brută din teren, nu fanteziile birocratice menite să dea bine în bilanțuri. Pe câmpul de luptă, gloanțele și dronele inamice nu citesc rapoartele noastre optimiste, ele lovesc doar vulnerabilitățile pe care am ales să le ignorăm. 

Ultimul și poate cel mai perfid mecanism prin care adevărul strategic este deformat la nivel global este privatizarea și externalizarea analizelor de securitate. În ultimele decenii, cancelariile occidentale și liderii politici de pretutindeni au dezvoltat o pasiune periculoasă pentru așa-numitele think-tank-uri, institute de analiză private, fundații și organizații neguvernamentale, în detrimentul aparatului clasic, profesionist și militar de stat. 

La prima vedere, aceste entități mimează expertiza academică independentă și vând analize ambalate în concepte moderne, atractive pentru publicul larg și pentru mass-media. În realitate, sub această poleială de obiectivitate se ascunde un conflict de interese uriaș. Multe dintre aceste institute sunt finanțate direct de mari corporații transnaționale, de grupuri de lobby sau de partide politice cu agende bine definite. Ele nu produc analize strategice neutre, ci expertiză ghidată ideologic, concepută special pentru a legitima decizii economice, contracte de înarmare sau mișcări geopolitice stabilite dinainte.

Marea tragedie este că politicienii apelează la aceste laboratoare private pentru că ele livrează exact concluziile pe care vor să le audă. Spre deosebire de un ofițer de carieră sau de un analist dintr-un serviciu de informații civil sau militar, care pune pe masă riscurile brute, cifrele reci și vulnerabilitățile logistice fără să-i pese de corectitudinea politică, experții din think-tank-uri știu cum să ambaleze realitatea pentru a nu deranja finanțatorii. Ei înlocuiesc logica dură a hărții și a terenului cu teorii sociologice, viziuni utopice și strategii de imagine.

Această externalizare a gândirii strategice a slăbit profund suveranitatea și reziliența națiunilor. Când deciziile de securitate națională nu se mai bazează pe datele de intelligence verificate de structurile de stat, ci pe rapoarte comandate la bucată de la entități partizane (parazitare), statul își pierde instinctul de supraviețuire. Se cumpără tehnică militară care dă bine în revistele de specialitate, dar este inutilă pe frontul asimetric, și se adoptă politici care lasă infrastructurile critice complet descoperite în fața adversarilor reali. 

Adevărata securitate a unui popor nu se poate proiecta în laboratoare ideologice private și nici nu poate fi cumpărată la preț de consultanță de la experți de carton. Este urgent ca statele să revină la pilonii fundamentali ai suveranității lor, revalorizarea aparatului profesionist intern, ascultarea militarilor și curățarea deciziei strategice de sub dictatul intereselor comerciale mascate în analize globale. Într-o lume în care amenințările sunt cât se poate de reale și de brutale, supraviețuirea aparține celor care lucrează cu fapte, nu cu broșuri publicitare.

Ninel PEIA

Senator al României

Chestor al Senatului

Grupul PACE - Întai România