La aproximativ 60 de kilometri de Constanța există un loc despre care ai crede că este împânzit de tristețe, lacrimi, suferință și povești ce te șochează. Un loc în care nu ar exista cuvintele „fericire“, „sănătate“, „mulțumire“. Un loc în care nu ți-ai dori să ajungi nici măcar pentru câteva clipe. Ei bine, nu este deloc așa, deși la toate acestea v-ați gândi dacă v-aș spune că vorbim despre Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică „Sf. Luca“ din Negru Vodă, acolo unde trăiesc 50 de suflete cu vârste între 20 și 45 de ani cărora medicii nu le-au dat șanse să ajungă nici măcar până la vârsta de 10 ani din cauza afecțiunilor extrem de grave pe care le au, dar care au reușit datorită modului în care sunt îngrijite și tratate. Vorbim despre retard psihic sever combinat cu autism grav, deficiențe fizice ori epilepsie, agresivitate sau automutilare, combinate și cu boli transmisibile precum Hepatita B sau C. Toate aceste efecte ale suferințelor lor sunt foarte bine ținute sub control de o mână de oameni: un șef de centru, 5 asistente medicale, un psiholog, un psihopedagog, un medic generalist și trei balenofizioterapeuți, câteva infirmiere și bucătărese. Pentru ei nu există odihnă, nu există pauze căci sunt non-stop alături de beneficiarii care nu pot sta nesupravegheați. Cu toate acestea, personalul este mereu cu zâmbetul pe buze. Fericirea și calmul beneficiarilor depind de ei.

 

Tendințe de automutilare, ținute sub control

 

 Preiau stările personalului. Dacă cei care au grijă de ei sunt deschiși, comunicativi, veseli, atunci și beneficiarii sunt la fel. Din punct de vedere medical, pentru ei nu există vindecare. Crizele de agresivitate sunt controlate prin medicație și prin atenție, afecțiune, răbdare – medicația le-a fost prescrisă încă de când erau bebeluși.  Există însă, pentru ei, vindecare sufletească. Probabil acesta este elementul principal care i-a ținut în viață tot acest timp, uimindu-i pe medicii specialiști.

Șapte dintre beneficiari sunt „supraviețuitori“ ai fostelor orfelinate pe care presa străină de dinainte de 1990 le numea „orfelinatele groazei“ și unde, spuneau jurnaliștii, pur și simplu erau lăsați să moară copiii cu handicap grav; înfometați, ținuți în frig, dezbrăcați. Lila și Mihaela – gemene (34 de ani) și Florin (33 de ani), fratele lor, sunt veniți dintr-un astfel de centru. Mai au alți frați, toți cu retard sever asociat cu autism grav și alte afecțiuni asociate, răspândiți pe la diverse alte centre. Mama lor, persoană cu dizabilități, a adus pe lume, în total, 11 copii dar câțiva nu au supraviețuit. Lila avea cu ea mereu o cască de boxer și era obișnuită să o poarte din când în când pentru că se automutila. Nu mai avea păr iar scalpul îi era plin de răni. Treptat, prin tot felul de terapii ocupaționale, plimbări dese și multă atenție, Lila a uitat de vechile obiceiuri. Acum are părul de lungime medie și stă cu capul descoperit pentru că nu mai face crize.  „Medicii au spus că va trăi doar 10-15 ani după problemele pe care le are. Pe lângă retard și autism, suferă și de epilepsie. A ajuns la 34 de ani. O minune, au spus specialiștii. Lila vorbește pe cât posibil. O poți înțelege. Se uită la televizor, este conștientă de ce se află în jurul ei. Sistemul este unul care funcționează foarte bine pentru ea, pentru fiecare beneficiar în parte. E foarte ușor să renunți. Să întorci spatele unor oameni ca ei, dar am avut noroc pentru că aici e un colectiv foarte bun. Le place aici, le place ceea ce fac deși este extrem de greu; beneficiarii sunt foarte dificili. Au zile în care pe toți îi apucă crizele dar tu știi că ai făcut ce ai putut. Mai bine decât sunt ei acum, nu vor fi niciodată, nicăieri. Și asta pentru că noi căutăm mereu tot felul de activități noi în care să îi implicăm, noi tehnici, noi terapii, noi metode de a comunica cu ei“, a declarat Cezara Popescu, șeful CRRN „Sf. Luca“.

 

Au învățat să meargă, să mănânce și să se îmbrace singuri

 

Pentru că în fostele orfelinate comuniste erau ținuți numai în pat, feriți de lumina zilei și de aerul curat de afară, tălpile nu le erau dezvoltate, dar au învățat să meargă, fiind stimulați cu recompense: dulciuri, biscuiți, fructe.  „Au fost scoși afară foarte mult și am avut mult curaj să facem asta. La început, mâncau iarbă, rodeau cojile copacilor, pământul. I-am obișnuit încet, cu multă răbdare, cu zâmbetul pe buze, cu atenție și cu multă afecțiune“, a mai spus Cezara Popescu. Toți mănâncă acum singuri. Se și îmbracă singuri. Erau obișnuiți să fie hrăniți de asistente și mâncau doar pasat. Încet, încet, au învățat să mănânce singuri, la masă, să aibă fiecare farfuria și tacâmurile lui, să nu își mai fure mâncarea iar acolo unde s-a putut, s-au obișnuit cu mâncare solidă, normală. Acum, dacă văd mâncare pasată, se uită urât și o refuză. Au cinci mese pe zi – 3 principale și două gustări. „Am avut mult curaj și am făcut lucrurile astea. Și mă bucur că am avut toată susținerea din partea conducerii DGASPC Constanța“, spune șeful CRRN „Sf. Luca“. „Am venit eu într-o zi îmbrăcată în galben. Păi ce-a fost atunci la magazie… toți își căutau haine galbene și, de fiecare dată când intră acolo, le răscolesc pe toate. Fetele sunt înnebunite pentru că ele țin totul aliniat la dungă. În momentul în care îi implici, le arăți lucrurile astea firești, chiar dacă au handicap sever și crezi tu că nu înțeleg nimic, lor le place. Dacă le faci bucuriile, automat nu ai să primești decât bine înapoi. Centrul ăsta e casa lor. Nu e spital, nu e pușcărie. Eu una sunt tare mulțumită de copiii ăștia, așa cum sunt ei“, spune Cezara.

 

Teama de început

 

CRRN „Sf. Luca“ din Negru Vodă a început să funcționeze în luna mai a anului 2017, când a fost desființat centrul similar de la Năvodari. 50 dintre beneficiari au fost mutați aici. Cele mai grave cazuri. Și totul s-a petrecut în doar trei zile. „A fost șoc și groază. Și pentru noi, și pentru ei. Sâmbătă și duminică, noi am tremurat de panică. Și beneficiarii la fel….schimbarea, mediul locul, toate noi. Personalul de aici era nou, fără experiență; eu eram nouă. Veneam dintr-un sistem în care am lucrat cu copiii sănătoși. Ele se uitau disperate la mine, eu nu știam la cine să mă mai uit….înapoi la ele, sau la beneficiarii care erau foarte agitați din cauza mutării…..am mers pe teorie. Altceva nu am avut. Ce ne facem, ziceau colegele. Ce să ne facem, lăsați că ne descurcăm“, povestește Cezara Popescu. „Până când am început să îi cunoaștem pe fiecare în parte, i-am așezat în dormitoare așa cum am crezut noi, dar acum sunt după afinități, după cum pot sta unul cu celălalt. Trebuie să ții cont de ei. Doar de ei“, a declarat Roxana Chiriță, asistent medical. Au fost plimbați foarte mult, scoși la aer, duși peste tot pe unde a fost posibil. „Am făcut și serbări cu ei. Dacă le dai încredere, simt că sunt validați și atunci avem și noi rezultate cu ei. Dacă îi ignorăm, și ei fac la fel“, spune psihologul centrului, Lidia Iacov. „Îi cunoaștem pe fiecare după cum țipă. Știm și de ce, după tonalitate: cum țipă când anunță că au furat ceva de la colegi, că vor ceva, că sunt fericiți, pe tonalități. Știm totul despre ei“, spune Cezara Popescu. Fiecare ființă de aici este o poveste. Și ce povești de viață au… Selma, care pictează și desenează frumos, are tendințe de automutilare. Ea a fost abandonată pe plajă, bebeluș fiind. Alții au fost părăsiți în spital, la naștere ori alungați de acasă.

 „Te bucuri când vezi că faci ceva pentru ei. Îi considerăm apropiații noștri. Aici, pe centre, nu merge o conducere dictatorială, cu strictețe. Sunt diferiți, bolile sunt diferite și trebuie tratat fiecare individual“, a precizat psihologul Lidia Iacov. „Când am ajuns aici, mie mi s-a spus să nu port cercei, să nu am părul lung desprins, să nu am brățări, că mi le smulg. Acum nu mai e așa. Fetele noastre (n.r., beneficiarele) au păr lung, au cercei, băieții au ceasuri, se dau cu parfum. Se bucură de orice lucru. Fetele noastre mereu le aduc câte ceva. I-am lăsat să se îmbrace singuri, cum vor, cu ce vor. Ei își aleg hainele. Spre exemplu, fetelor le place să fie parfumate. Vildan are sub saltea numai parfumuri. Toată lumea le aduce. Lui Ionuț i-am adus toate gențile copiilor mei. Le adoră“, a mai spus șeful CRRN „Sf. Luca“.

 

Puțini mai sunt vizitați de familie

 

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța încurajează familiile să țină legătura cu copiii lor. Abandonul nu este o soluție pentru aceste suflete și totuși au ajuns aici, la centru. Motivele sunt diverse: fie părinții s-au speriat și au considerat că nu pot ține situația sub control, fie nu au avut posibilități financiare să le asigure îngrijirea specială de care au nevoie, fie pur simplu nu i-au dorit niciodată. Prin strategia de dezinstituționalizare de la nivel național și județean, la care aderă și DGASPC Constanța și prin construirea căsuțelor de tip familial, acești tineri vor avea posibilitatea să simtă mai mult decât acum atmosfera unei familii și să capete, în limita în care starea lor de sănătate o permite, deprinderile obișnuite.

Există și părinți care totuși nu și-au uitat complet copiii, care îi vizitează și care i-au adus aici cu inima frântă de durere pentru că altă soluție nu aveau. Iuliana, spre exemplu, cât poate ea să înțeleagă și să perceapă realitatea, se bucură când mama ei o vizitează. Îi aduce mereu câte ceva și dorește, pe viitor, să o ia acasă măcar două zile pe săptămână. „Mama Iulianei a venit plângând la centru. I-a fost foarte greu să o lase, dar s-a gândit că e pentru binele ei. Nu știa cum să o îngrijească; o vizitează des, are grijă de ea. Acum Iuliana este mai bine și ceva mai ușor de gestionat“, a afirmat psihologul centrului.

Trebuie să iubești foarte mult oamenii, să ai o tărie de caracter imensă ca să-ți păstrezi mereu zâmbetul pe buze, să fii o carte deschisă în fața acestor oameni, cazuri imposibile cum i-ar numi unii specialiști iar responsabilitatea unei astfel de meserii este uriașă. 

 

Un reportaj al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța