Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică „Sf. Luca“, locul în care sufletul se vindecă

51503774_2471589326203797_8119433891229466624_o
La aproximativ 60 de kilometri de Constanța există un loc despre care ai crede că este împânzit de tristețe, lacrimi, suferință și povești ce te șochează. Un loc în care nu ar exista cuvintele „fericire“, „sănătate“, „mulțumire“. Un loc în care nu ți-ai dori să ajungi nici măcar pentru câteva clipe. Ei bine, nu este deloc așa, deși la toate acestea v-ați gândi dacă v-aș spune că vorbim despre Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică „Sf. Luca“ din Negru Vodă, acolo unde trăiesc 50 de suflete cu vârste între 20 și 45 de ani cărora medicii nu le-au dat șanse să ajungă nici măcar până la vârsta de 10 ani din cauza afecțiunilor extrem de grave pe care le au, dar care au reușit datorită modului în care sunt îngrijite și tratate. Vorbim despre retard psihic sever combinat cu autism grav, deficiențe fizice ori epilepsie, agresivitate sau automutilare, combinate și cu boli transmisibile precum Hepatita B sau C. Toate aceste efecte ale suferințelor lor sunt foarte bine ținute sub control de o mână de oameni: un șef de centru, 5 asistente medicale, un psiholog, un psihopedagog, un medic generalist și trei balenofizioterapeuți, câteva infirmiere și bucătărese. Pentru ei nu există odihnă, nu există pauze căci sunt non-stop alături de beneficiarii care nu pot sta nesupravegheați. Cu toate acestea, personalul este mereu cu zâmbetul pe buze. Fericirea și calmul beneficiarilor depind de ei.
Tendințe de automutilare, ținute sub control
Preiau stările personalului. Dacă cei care au grijă de ei sunt deschiși, comunicativi, veseli, atunci și beneficiarii sunt la fel. Din punct de vedere medical, pentru ei nu există vindecare. Crizele de agresivitate sunt controlate prin medicație și prin atenție, afecțiune, răbdare – medicația le-a fost prescrisă încă de când erau bebeluși. Există însă, pentru ei, vindecare sufletească. Probabil acesta este elementul principal care i-a ținut în viață tot acest timp, uimindu-i pe medicii specialiști.
Șapte dintre beneficiari sunt „supraviețuitori“ ai fostelor orfelinate pe care presa străină de dinainte de 1990 le numea „orfelinatele groazei“ și unde, spuneau jurnaliștii, pur și simplu erau lăsați să moară copiii cu handicap grav; înfometați, ținuți în frig, dezbrăcați. Lila și Mihaela - gemene (34 de ani) și Florin (33 de ani), fratele lor, sunt veniți dintr-un astfel de centru. Mai au alți frați, toți cu retard sever asociat cu autism grav și alte afecțiuni asociate, răspândiți pe la diverse alte centre. Mama lor, persoană cu dizabilități, a adus pe lume, în total, 11 copii dar câțiva nu au supraviețuit. Lila avea cu ea mereu o cască de boxer și era obișnuită să o poarte din când în când pentru că se automutila. Nu mai avea păr iar scalpul îi era plin de răni. Treptat, prin tot felul de terapii ocupaționale, plimbări dese și multă atenție, Lila a uitat de vechile obiceiuri. Acum are părul de lungime medie și stă cu capul descoperit pentru că nu mai face crize. „Medicii au spus că va trăi doar 10-15 ani după problemele pe care le are. Pe lângă retard și autism, suferă și de epilepsie. A ajuns la 34 de ani. O minune, au spus specialiștii. Lila vorbește pe cât posibil. O poți înțelege. Se uită la televizor, este conștientă de ce se află în jurul ei. Sistemul este unul care funcționează foarte bine pentru ea, pentru fiecare beneficiar în parte. E foarte ușor să renunți. Să întorci spatele unor oameni ca ei, dar am avut noroc pentru că aici e un colectiv foarte bun. Le place aici, le place ceea ce fac deși este extrem de greu; beneficiarii sunt foarte dificili. Au zile în care pe toți îi apucă crizele dar tu știi că ai făcut ce ai putut. Mai bine decât sunt ei acum, nu vor fi niciodată, nicăieri. Și asta pentru că noi căutăm mereu tot felul de activități noi în care să îi implicăm, noi tehnici, noi terapii, noi metode de a comunica cu ei“, a declarat Cezara Popescu, șeful CRRN „Sf. Luca“.
Au învățat să meargă, să mănânce și să se îmbrace singuri

Teama de început

„Te bucuri când vezi că faci ceva pentru ei. Îi considerăm apropiații noștri. Aici, pe centre, nu merge o conducere dictatorială, cu strictețe. Sunt diferiți, bolile sunt diferite și trebuie tratat fiecare individual“, a precizat psihologul Lidia Iacov. „Când am ajuns aici, mie mi s-a spus să nu port cercei, să nu am părul lung desprins, să nu am brățări, că mi le smulg. Acum nu mai e așa. Fetele noastre (n.r., beneficiarele) au păr lung, au cercei, băieții au ceasuri, se dau cu parfum. Se bucură de orice lucru. Fetele noastre mereu le aduc câte ceva. I-am lăsat să se îmbrace singuri, cum vor, cu ce vor. Ei își aleg hainele. Spre exemplu, fetelor le place să fie parfumate. Vildan are sub saltea numai parfumuri. Toată lumea le aduce. Lui Ionuț i-am adus toate gențile copiilor mei. Le adoră“, a mai spus șeful CRRN „Sf. Luca“.
Puțini mai sunt vizitați de familie

Există și părinți care totuși nu și-au uitat complet copiii, care îi vizitează și care i-au adus aici cu inima frântă de durere pentru că altă soluție nu aveau. Iuliana, spre exemplu, cât poate ea să înțeleagă și să perceapă realitatea, se bucură când mama ei o vizitează. Îi aduce mereu câte ceva și dorește, pe viitor, să o ia acasă măcar două zile pe săptămână. „Mama Iulianei a venit plângând la centru. I-a fost foarte greu să o lase, dar s-a gândit că e pentru binele ei. Nu știa cum să o îngrijească; o vizitează des, are grijă de ea. Acum Iuliana este mai bine și ceva mai ușor de gestionat“, a afirmat psihologul centrului.
Trebuie să iubești foarte mult oamenii, să ai o tărie de caracter imensă ca să-ți păstrezi mereu zâmbetul pe buze, să fii o carte deschisă în fața acestor oameni, cazuri imposibile cum i-ar numi unii specialiști iar responsabilitatea unei astfel de meserii este uriașă.
Un reportaj al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța
Urmărește știrile Realitatea de Constanta și pe Google News

























